Advertisements
PAIN IS TEMPORARY PRIDE IS FOREVER. Rosebud, Dublin (EIRE) – Year 9. Breaking News

Esclusivo – Sa mama de su sordadu di Mario Puddu (Cap VIII-XX)

Uno stupido che cammina va più lontano di dieci intellettuali seduti (Jacques Séguéla)

Il giornalista è stimolato dalla scadenza. Scrive peggio se ha tempo. (Karl Kraus)

untitledContinua dal Capitolo VII

Cap. VIII

Sa proposta de fàghere in Cuadu unu monumentu a sos mortos in sa Gherra Manna l’aiat fata carchi annu innanti su nobile Roberto Manca di Tharros, ma no ndh’aiat tentu fortuna. Sos sennores chi abbitaiant a su Circolo di lettura Regina Margherita aiant fatu origras surdas.

Fit in su Circolo chi si detzidiant sas chistiones prus importantes de sa bidha, fint issos, sos sótzios, chi prima pesaiant, purgaiant, chistionaiant a minudu fintzas sas delíbberas chi apustis depiat aprovare su Cossizu cumonale.

Tantu, in su Cossizu bi fint issos etotu, sos fizos, sos nebodes e sos amigos.

A síndhigu, sos annos, bi fit Edmondo Escano, fizu de zente mischina, chi a pisedhu mundhaiat su locale de su Circolo e leaiat a codhu sos fusiles de Dante Tavera e de frades Isalle candho essiant a catza. Est tandho chi si fit istropiadu a sa manu manca. Apustis aiat leadu s’apaltu de s’istancu e sigomente isparaiat bene e fit bonu zoghendhe a iscoba, de terachedhu fit essidu una zenia de amministradore o sovrintendhente de su Circolo, chi fit de letura petzi pro su númene, petzi bi andhaiat catziadores e zogadores a cartas. E fit su logu inue sos printzipales de Cuadu, aillargu de sas muzeres, colaiant sas menzus oras zoghendhe, fumendhe e bufendhe crannàcia e filiverru chi Edmondo batiat cun su tebbacu e cun sas cartas.

Bi aiat fintzas una sala própriu de letura, cun d-una mesa manna e unu tapeto betzu, una duzina de cradeedhas, carchi giornale, e unu ritratu de sa Regina madre, chi depiat èssere de sos tempos de sa bella Otero. Tandho si leziat de prus, nessi a nàrrere bidindhe sas istecas líchidas apicadas in sos muros. A su contràriu, sos úrtimos tempos, mescamente apustis de sa gherra, pro chistiones de rispàrmiu, e fintzas pro timoria, sos abbonamentos fint prus pagos, bàtoro o chimbe cotidianos, contendhe fintzas cussos chi fint pubblichendhe tandho in Sardigna, unu de custos su giornale de su partidu separatista, unu follu atzudu chi calicunu cussideraiat inderetura rivolutzionàriu ca faghiat debberones atacos contr’a su guvernu e contr’a s’Itàlia, ma chi sos prus leaiant pro bonu mancari no deunudotu. Cun totu su chi fit sutzedindhe in Itàlia, sa menzus cosa fit de ndhe fàghere unu vantàgiu de s’isvantàgiu de èssere isolanos, istachendhesindhe una bona borta de s’Itàlia. Gai nessi, naraiat su follu separatista, cun s’indipendhéntzia si fit torradu a cumertziare cun sa Frància.

Cun custos argumentos si allughiant cuntierras airadas in sa sala de letura, ma fint azummai sempre sos mannos chi leziant e faedhaiant de política. Sos zòvanos sighiant a zogare in sas salas a costazu e s’incraraiant in sa zanna, pro si godire s’ispetàculu, solu candho los intendhiant a boghes e corpendhe sos punzos in sa mesa.

Ma bi ndh’aiat chi, coment’e chi nudha, sighiant fintzas gai s’iscoba chentz’assu o a tressete, chentza s’incurare de su chi fint faghindhe in s’àtera sala.

De custos, unu fit sempre Edmondo: isse, fata sa prima manu, ischiat cales fint sas cartas chi zughiant sos cumpanzos, e custu fit su chi l’importaiat, nessi a su chi pariat.

In cussu tempus, candho Roberto Manca sa prima borta at fatu sa proposta de su monumentu, a Edmondo l’aiant apenas fatu síndhigu, e naraiant chi sos órdines bi los daiat su commendatore Alessandro Comina, fintzas si neune l’ischiat cun seguresa, ca in totu sas cosas suas su mere de s’istancu faghiat coment’e candho fit zoghendhe a cartas: fumaiat macedónias una ifatu de s’àtera, abbaidaiat, iscurtaiat e no bogaiat faedhu.

De seguru tandho contaiant prus sos Cominas chi no sos Mancas. Sos marchesos Manca di Tharros contaiant meda unu tempus, ma sas cosas fint cambiadas. Si lis fint cambiadas in dainanti in logu issoro. Teniant su matessi tantu de ètaros de terra de candho fint una de sas famíllias prus ricas de su Campidanu — e fint ricos de sempre — ma cudhas terras irbandhonadas no baliant prus che a candho bi paschiant a chentinas sas bacas rudes e berbeghes e crabas. E sos pagos sodhos chi aiant resu in su tempus de sa gherra (pagos a paragone de su chi podiant rèndhere: amministraiat donna Antonieta, sa mama de Roberto, betza pedrale, sèndheche Roberto in gherra) fint diventados pabiru istratzu in pagu tempus.

Sos Cominas, imbetzes, dae prima de sa gherra aiant créschidu sos afares. Aiant postu una fàbbrica de sabone, una contza, una distilleria, duos molinos de trigu; e sos balanzos mannos de gherra los aiant fatos frutare bene. A sa gherra issos no bi fint andhados. O menzus, bi fit andhadu su prus minore de sos fizos de Alessandro, Benignu, volontàriu che a Roberto, a crebu de su babbu, e che fit mortu in Doberdò, in d-unu de sos primos atacos. In su campusantu de Cuadu bi fit sa losa sua a monumentu cun sa fotografia: líchida, ca su corpus sou no l’aiant àpidu.

Custu fizu mortu, fintzas si neune ndhe faedhaiat mai, e neune, mancu sos de domo, si atriviat a bi lu ammentare, a su babbu antzianu, Alessandro Comina, li daiat, paris cun sa richesa como essida a deghe tantos, un’autoridade chi neune li tocaiat.

Candho una die (de pagu a Roma che aiant faladu dae su Carso unu mortu, su Milite Ignoto, e Roberto Manca bi fit in sa guàrdia de onore) Roberto at propostu de fàghere unu Comitadu pro su monumentu de sos mortos in gherra de Cuadu, e ndh’at faedhadu própriu a isse, babbu de unu mortu in gherra, pro doverosu rispetu, e su commendatore at addobbadu s’isteca de su giornale a sa mesa nendhe a boghes carchi cosa chi no si est cumpresa, e andhadu si ndh’est.

Si sunt totu callados chentza ischire ite nàrrere. Fit de meda chi no si podiant bídere sos Mancas cun sos Cominas e che la podiant furriare in gherra chentza rimédiu. Bi podiat capitare cosa peus puru in cussos mamentos ca de sas peràulas chi su commendatore at abboghinadu in cara a Roberto totugantos ndhe aiant intesu una crara, “fesso”. Roberto abbellu abbellu si ndh’est pesadu cun sa cara chei sa tela pariat unu mortu, e pro pagu li lompiat dae daisegus a cudh’ómine chi, za fora de su locale, si che fit istesiendhe a passu de topu ma forte e tostorrudu, a bàculu, bete bàculu!, sighindhe a fàghere de manos e abboghinendhe in piatza.

Ma Gino Comina est abbarradu sériu. Isse puru in cara chei sa tela, si est acurtziadu a Roberto e, cun totu cudhos callados mudos, li at pedidu iscusa in parte de su babbu.

Fit própriu custu su chi bi cheriat. No si depiat fàghere si no custu. Ma neune si lu fit ispetendhe, e Roberto prus pagu de sos àteros.

Si at coladu sos pódhighes de sa manu in pilos, si at totu abbaidadu sos chi bi fint, e abbarradu est un’iscuta chentza ischire su de fàghere. S’ofesa fit manna, e no pro isse ebbia, pertocaiat fintzas s’iscopu chi fit chirchendhe, su monumentu, e su chi su monumentu cheriat nàrrere. S’ischiat, totugantos l’ischiant, ite ndhe pessaiat Comina mannu de sa gherra, della Patria e de su sacrifítziu de chie fit tucadu a gherrare e bi fit mortu, o fit torradu feridu, istropiadu, gàrrigu de medàllias; s’ischiat ite ndhe pessaiat de sa impresa fiumana, de sos legionari e de D’Annunzio, chi pro isse fit «un fesso come tutti gli altri». Si ischiat chi, si su Circolo di lettura “Regina Margherita” fit abbonadu a su giornale de su partidu separatista, fit ca l’aiat chérfidu su commendatore. Custu s’ischiat e pro cussu s’ofesa fit prus grave meda.

Totugantos a inghíriu fint callados mudos. De sos chi bi fint s’intendhiat su respiru, su túnchiu de carchi cadrea, su tzocu comente betaiant atentos ma càdrios sas cartas zoghendhe in sa sala a costazu, ue fint abbarrados Edmondo e àteros tres zogadores a iscoba.

Ti pregu de dh’iscusai, a babbu! – at torradu a nàrrere Gino Comina.

Cudhos mustatzedhos curtzitos in colore de bagna li tremiant in sas laras irgrisidas e atuturadas. Roberto si est ammentadu de sa fotografia de su frade. Bi at pessadu unu pagu. Fritu fritu bi at pessadu. Tandho at ispartu sos bratzos, e cudhu, cun sa conca a un’imboe a unu codhu, che unu pugilista apustis de s’atacu, at ispartu sos bratzos isse puru. E chentza bogare peràula si sunt afranzados.

E iscopiadu bi at unu tzacarramanu.

Cudhos duos, afranzados, si lis fit ammodhigadu abberu su coro e si fint sighindhe a dare corpighedhos de manu a palas, si sighiant a colare in batile cudhas manos fines e fortes de sennores.

Edmondo bi at batidu vernàcia e abbardente e fatu ant brindhatzina. Che at coladu unu bellu pagu e de monumentu no si ndh’at faedhadu prus.

– A ndi torrai a fuedhai – at nadu unu de sos frades Isalle, su sero candho, iscurighendhe, donzunu si che fit torrendhe a domo sua – a candu s’at a mòrriri su béciu.

Cap. IX

E ecoghi cudh’ómine at cambiadu idea!

At cambiadu idea candho sos minadores ant segadu a corpos de pedra sos bidros de su Circolo e che ant frundhidu in su riu sa targa de sa Sezione Combattenti de Roberto Manca.

Custu fit su comintzu.

Fint una trintina de zòvanos e bi ndh’aiat chi no aiant ancora fatu su sordadu. Aiant lassadu sa massaria pro andhare a si buscare carchi sodhu in prus in sas minieras de s’Iglesiente, e su sàpadu sero, candho torraiant a bidha cun sa paga in busaca, bufaiant carchi tatza e si pariant sos meres. Ma sa neghe no fit de su binu ebbia, est chi bi aiat propagandhistas chi lis «riempivano la testa di sciocchezze». Istaiant a s’andha e torra introidha a boghes, si poniant a cantare, a istonadura, l’Inno dei lavoratori, Bandiera rossa, e un’àtera cantone, cussa pro sos minadores chi aiant mortu in Iglésias sa borta de s’isciòpero candho su Viceprefeto lis aiat mandhadu sos carabbineris a los isparare.

E gai una note si l’ant leada cun sa targa de sa Sezione Combattenti e cun sos bidros de su Circolo “Regina Margherita”.

Sos Cumbatentes ant torradu a fàghere sa targa, sos printzipales ant fatu pònnere torra sos bidros e ant intradu denúntzia a caserma. Antzis su Commendatore s’at fatu cramare su marissallu e li at nadu chi si sa cosa torraiat a capitare che lu faghiat cambiare a carchi bidha de sa Barbàgia.

Bidros no ndhe ant torradu a segare, ma de sa domíniga ifatu cudhos zòvanos de sas minieras ant comintzadu a zirare totu sa bidha cun d-una fasca ruja suta de sa tzacheta.

Fasca gai fit dae meda chi no si ndhe poniat prus neune, in Cuadu, e como cussu ruju teniat su sabore pretzisu de s’intzídiu.

Sos chi no zughiant sa fasca ruja si poniant unu coróvulu ruju in su traucu de sa tzacheta in petorras.

In Cuadu su fiore ruju in su traucu si lu poniant sos innamorados e segundhu comente fit postu cambiaiat su sinnale de amore, chi gai fintzas a sa muda si mandhaiant in sa passizada sa domíniga, andhendhe e torrendhe in s’istradone chi colat intro de sa bidha.

Ma cudhos coróvulos fint un’àteru sinnale, e fint una mineta che a sas cantones e a sos innos chi mai si fint intesos prima de tandho in cussas carrelas e piatzas.

Sos sennores de su Círculu si abbaidaiant apare faghindhe de murros isconchiendhe. Su marissallu, torradu a cramare, at nadu chi no si podiat controire a sa zente de si pònnere fascas rujas e coróvulos. E poi, a parte custu, ite bi podiant bàtoro carabbineris contr’a una bidha?

Ca pariat in festa totu sa bidha cun cussu colore de fascas e de coróvulos e cun sa braga de su risu a iscracàllios.

A nàrrere sa veridade sos conchedhas burdelleris fint carchi deghe e los cumandhaiat Baldovinu Curreli, chi aiat fatu sa gherra e a sas primas fit iscritu isse puru a sa Sezione Combattenti. Fit sa sua sa boghe chi, suta de su bracone de sos printzipales, su denote, abboghinaiat su númene de sos minadores chi aiant isparadu in Iglésias. Fit una boghe ladina, serragada, tirriosa, un’órchidu ferinu.

– Lo arresti per schiammazzi notturni! – faghiat su Commendatore. Ma su marissallu no lu podiat arrestare, no teniat proas.

Una domíniga at capitadu una cosa chi at cumbintu a Munsegnore a chircare cun fortza sas autoridades mannas.

A sa essida de sa missa, unu cumitziante sotzialista bénnidu de Iglésias at fatu una parlata in piatza e at nadu cosas chi sa zente de Cuadu fit iscurtendhe a buca abberta. Faedhaiat bene, menzus meda de monsignor Pau chi puru aiat bogadu fama de preigadore bonu: fit faedhendhe contr’a sos ricos, contr’a sos abbusos de sos ricos. Fit nendhe cosas chi a sa zente li pariant zustas. Pariat chi, chentza mancu lu fontomare, la teniat própiu cun su Commendatore Comina, chi fit iscurtendhe arrumbadu a su bàculu in sa zanna de su Circolo: e difatis sa zente fit totu suguzada zirada a isse abbaidendhesilu. Tantu chi cudhu, a unu tzertu puntu, at pèrdidu sa passéntzia e Dante Tavera azigu est reséssidu a lu muntènnere. Ca cheriat andhare a su palcu a bídere ite teniat su cumitziante, cumbintu chi las fit betendhe a isse sas acusas chi fit faghindhe a sos ricos. Che li cheriat andhare a lu mazare, a lu fàghere arrestare. Che un’irbariadu si est pesadu a boghes chi isse puru teniat unu fizu mortu in gherra.

Comente Dante Tavera e Gino, cun àteros de su Círcolo, fint chirchendhe de lu fàghere asseliare, Robberto Manca imbetzes, cun d-una deghina de Combattenti – totu in sa trintina, abbituados a no istare a manos in busaca, comente aiant fatu sa gherra – e cun pagos istudentes chi sas dies fint in bidha, Robberto Manca che rugat in mesu de sa zente e ndhe imbolat a terra abberu cudhu cumitziante.

Unu bellu atzufatóriu. Cudhos istudentes sunt totu fuidos e a Robberto Manca cun àteros chimbe o ses los ant pistos chei s’azu.

Sos carabbineris ant arrestadu carchi minadore, unu fit Baldovinu, e unu cumbatente, ma los ant iscapos luego etotu. Una telegrafada e trasferidu su marissallu.

Est apustis de custas cosas chi Robberto Manca, paris cun su aiutante di battaglia Antonio Dubois, e cun sos àteros oto o deghe chi si fint gherrados, at fundhadu su Fascio di Combattimento de Cuadu. E il commendatore at cambiadu idea, e antzis isse etotu ndhe at torradu a suguzare sa proposta de fàghere su monumentu.

Ma sos minadores si sunt fatos fintzas prus atrividos e dae tandho donzi domíniga fint a corpos cun sos fascistas in Su Ponte de su Vicàriu. Finas a candho no sunt bénnidos sos de Iglésias a batire azudu a sos camerati de Cuadu, ca a solos no bi la faghiant prus a parare fronte a sos zòvanos cun sa fasca ruja.

Tempus addainanti, custu, a su tempus de sa Marcia su Roma. Antzis própiu sa matessi die de sa Marcia famada. Difatis apustis no si cumprendhiat prus de cale marcia fint chistionendhe, si de cussa de Roma o de s’àtera chi est costada sa vida a Baldovinu Curreli e a unu sotzialista antzianu, Felice Denise.

Cap. X

Cosa goi in Cuadu no bi ndh’aiat capitadu mai.

Unu séculu innanti, sos sennores de sa Regia Udienza in Torinu aiant fatu sa famada Legge delle chiudende, a sa zente de sas bidhas de sa Sardigna li aiant leadu sa terra chi de séculos teniat a cumone e poniat candho a laore e candho a mindha cun su sistema de su bidatzone e paberile, e aiant fatu unu muntone de propietariedhos de biculedhos de terrinu chi in pagu tempus aiant dépidu bèndhere totu a sos printzipales mannos e a sos aprofitadores. Sa zente si fit furriada e, a sos chi si fint postos a punta de nanti, sa zustíssia los aiat impicados própriu apalas de sa crésia de su Càrminu.

Ma no bi aiant bogadu ne cantones, ne símbulos, ne bandheras e ne peràulas a imparadura de abboghinare.

Goi etotu fintzas candho sas féminas cun sas criaduras ifatu si fint corcadas in sos binàrios e no che aiant lassadu leare de Cuadu, in s’úrtima gherra, su trigu chi sa zustíssia aiat secuestradu a sa zente. Ne cantones, ne fascas rujas e ne luce che viene dall’Oriente, o cosas gai. Ma como no fint chistiones chi si podiant asseliare in Cuadu, mancu cun sa fortza e autoridade de sa zustíssia. E totu in debbadas fit a faedhare de separatismo e de cummértziu cun sa Frància e s’Ispagna candho mancu in Cuadu, una bidha irmentigada in sos peales de su Monte Linas, si podiat istare in paghe. A su commendator Comina, pessendhe a su chi fit capitendhe in Itàlia, li intraiat su fritu e si fit torra intesu a sa parte de sos ‘cufrades’, sos industriales de su Nord Itàlia chi no fint abbarrados, ite ispantu!, a manos in busaca. Che a isse la pessaiant totu cudhos chi in Cuadu teniant siendha de difèndhere.

E gai sos sennores aiant aferradu àteros símbulos, àteras bandheras e primedotu il commendatore (ca sinono neune si fit atrividu a lu fàghere, si no isse) aiat torradu a faedhare de su monumentu.

Ma isse no l’at chérfidu s’incàrrigu de Presidente de su comitadu chi li aiant dadu a tzacarramanu. Cun d-unu fàghere chi totu ant apretziadu pro sa nobiltà, isse at chérfidu a dare s’incàrrigu de Presidente a su marchesu Manca di Tharros, chi fit fintzas Presidente della Sezione Combattenti, del Tiro a Segno Nazionale e, de pagas dies, Segretario del Fascio.

Il commendatore si est acunnortadu a si agatare in mesu de pes sas teste di morto de Dannunzio, le camicie nere, sas mitrolas pubusadas, sos pugnales e sas bombas a manu, totu cosas chi, fintzas a pagu innantis, lu faghiant irbariare.

Ant pinnigadu sas mastras de iscola, sas sennoricas de sas famíllias ricas, sos istudiantes chi si fint fuidos sa die de sa parlata, e a tropedhos, zutos a ogru e suta s’amparu de sos carabbineris e de sos fascistas, ant comintzadu a zirare sa bidha collindhe dinari.

Cap. XI

Est tandho chi Mariàngela at dadu a sa mastra Pietrina Cherchi sos otighentos trinta chimbe francos imboligados in su mucadore comente ndhe los aiat leados in domo de su preíderu.

Sas zòvanas aiant comintzadu solu pagas dies zirendhe pro collire su dinari.

Candho sa mastra at isortu cudh’imbóligu e at bidu totu cudhu dinari no b’at cumpresu. At contadu sas monedas de prata, at contadu sos billetes, at contadu sos minudos. Bi depiat àere carch’irballu. Neune aiat dadu una suma gai manna. Fintzas su commendatore aiat postu dughentos francos pro totu sa famíllia, e pariat meda. Sos àteros chi la pessaiant che a isse chie chimbanta, chie trinta, chie vinti, chie deghe. Sos pòveros pro su prus daiant no prus de duos o tres francos, e calicunu fintzas prus pagu, e nudha puru. Si no est a nàrrere, a bortas, chi Mariàngela aiat collidu dinari issa in bighinadu sou. Ma custu puru faghiat meraviza.

Cudha mastra che at tzacadu s’imbóligu in d-una bussa manna, si at imboligadu s’isserpa de seda asula in conca e in trugu e tocada est a chircare su Presidente de su Comitadu pro li faedhare de sos dúbbios chi teniat e a li pedire cossizos. A fine e a candho l’at àpidu in su Circolo, si l’at cramadu a un’ala e bi l’at nadu a s’iscúsia. Ma Roberto Manca, lassendhe a pèrdere sos avertimentos de sa mastra, at cramadu totu sos chi bi fint in su Circolo e a boghes lis at dadu a ischire totu.

Sa mastra no podiat fàghere àteru e postu at cudha mucarolada de dinari in su tapeto subra de sa mesa manna.

Dae su Circolo sa nova at fatu su ziru de totu sa bidha, totue ndhe fint faedhendhe, e repitiant fintzas sas peràulas de sa lítera de ringratziamentu chi su Presidente aiat deretu detadu a sa mastra Pietrina etotu pro Mariàngela e chi, lézida a su Comitadu reunidu, ndh’aiat fatu falare sas làgrimas a sas sennoras totu cummóvidas. Ca ammodhigaiat su coro chi una pòvera betza, che aveva già dato alla Patria sos duos fizos chi teniat, si fit brivendhe como de su dinari chi aiat preulidu a fortza de sacrifítziu, e totu gai. Custu fit s’esémpiu chi una cristiana úmile, una fèmina del popolo aiat ischidu dare a totu cudhos chi, cun totu chi istaiant bene e fint ricos, petzi daiant bàtoro sodhos cun sa punta de duos pódhighes.

Roberto Manca, apustis de sa Fondazione del Fascio si fit inchibberadu. Ma sa lítera, chi fit zirendhe a tantas cópias in sa bidha, fintzas si totu su Comitadu l’aiat aprovada, no est partida. Comina su betzu – custa borta chentza abboghinare – at nadu cosas chi sunt pàssidas sàbias a totugantos. – Custa scimpra – aiat nadu nendhe a Mariàngela – no scit mancu ita funt otuxentus francus! Custu dinai chi at donau est un’isbàgliu! Si nosu, chi iscieus lígiri e iscriri, pigaus custus otuxentus trinta cincu francus de un’analfabbeta, seus fendi una fura!

– Ma è la madre di due caduti! – at nadu Roberto.

– Sa genti, bellixedhu miu – at nadu il commendatore –, est aspetendi a biri ita ndi feus de custu dinai. E dhoi at de fai una cosa isceti…

– De si dhu torrai! – at nadu Dante Tavera.

– Própriu! – at nadu il commendatore. E andhadu si ndh’est faghindhe adiosu cun sa manu a Roberto. Custa cosa at fatu unu pagu iscanzare de laras a sos chi bi fint.

Roberto Manca cheriat dare sas dimissiones, ma Dante Tavera e Gino Comina si l’ant leadu a un’ala. Ma comente, no cumprendhiat chi suta suta bi aiat una trassa?! Custu dinari no fit de cudha betza de Mariàngela, fit dinari de predi Coi, chi aiat ordiminzadu sa trassa pro si pònnere a issos totugantos in busaca.

– Una brulla de predi! – at nadu Dante Tavera.

 Sa cosa fit gai ladina chi Roberto est abbarradu allampiadu, e de dimissiones no ndhe at faedhadu prus. Antzis antzis at iscurtadu sos cussizos sàbios de su commendatore e cudha lítera l’at torrada a iscríere: dae Mariàngela cheriant solu chimbe francos e li torraiant totu s’àteru. Sas peràulas de ringratziamentu fint sas matessi, sas matessi lodes, sa cuntentesa e totu su chi aiat ammodhigadu su coro de sas sennoras: sas matessi peràulas pretzisas, sos matessi naíbbulos, chi però como teniant s’insonu de sa befe pro su preíderu.

Custa borta puru at lézidu sa lítera in cara de totugantos. E totugantos fint de acordu. Poi, linta e serrada in pulidu sa busta (indiritzada Alla gentile Signora Mariangela Eca, ma in pràtiga a predi Coi), corpèndhesi sa manu manca a mesania de su bratzu destru e pinnighèndhelu a punzu serradu a cara a manca, cun custu ‘timbru’ at mandhadu sa lítera a su destinatàriu nendhe pardon a sas sennoras pro s’inzestru chi che li fit essidu.

Cap. XII

E gai, sa matessi mastra chi duas dies innantis aiat leadu cudhu dinari bi che l’at torradu. E sigomente cudha zòvana bi l’at totu nadu e ispiegadu cun assentu su chi bi fit iscritu in sa lítera, Mariàngela che l’at collida, chentza mancu l’abbèrrere, paris cun su dinari a s’úrtimu calàssiu de su cantaranu, chi faghiat a lu serrare a crae.

Poi si est sétida a sa sola in coghina e si est posta a bi pessare a contu sou. Si issa custu dinari l’aiat dadu, proite no bi lu fint cherindhe? E proite fint in ziru pedindhe dinari a chie no ndhe cheriat dare? No, no bi cumprendhiat. Segundhu ite fit istadu, fit andhada a dimandhare a predi Coi, a si cossizare. Ma custa borta aiat fatu a conca sua e no cheriat andhare a isse nèndheli chi si fit irballada. Lu fit intendhindhe nisíndhesi su nasu e tussindhe, a s’àtera bandha de su muru, e fossis isse si fit nisindhe gai, pariat sonendhe una trumba, própiu ca ischiat chi Pietrina Cherchi che li aiat torradu su dinari. Custu dinari issa no lu cheriat torrare a predi Coi. No cheriat a che lu torrare a su libbereto: ndhe l’aiat bogadu pro sempre. Issa no aiat irballadu, no. Lu munteniat issa, su dinari, e a pagu a pagu, a chimbe francos donzi borta, resessiat a bi lis fàghere torrare a leare a sos de su Comitadu. Abbellu abbellu l’aiant torradu a leare, su dinari sou. Dare lu cheriat, e no ndhe cheriat intèndhere prus mancu a fontomu. No cheriat préigas, e ne brigas. Ello tandho issa no cumprendhiat che a totu sos àteros?! Si naraiat chi issa no ischiat – l’aiat cumpresu de sas peràulas de sa mastra – ite fint otighentos francos. Za l’ischiat, deo creo! E comente, puru! No ndhe cheriat intèndhere de custos machines. Eja, fossis aiat fatu male a lu dare totu paris, cussu dinari, fit istadu menzus a lu dare a pagu a pagu, comente aiat detzisu de fàghere como. A pagu a pagu, a chimbe francos donzi borta. Gai no aiant nudha de nàrrere. Cheriat solu a lu fàghere coitendhe, su monumentu, cantu chi ndhe fint faedhendhe meda. Poita sa genti fuedhat aici meda?, si faghiat issa. Sa boghe de sa zente li daiat ifadu, fintzas a l’intèndhere de atesu.

Pro cussu si che andhaiat a montes, in cudhu logu solu chentza un’ànima, allughiat sas làmpanas in sa pinneta de su crabile e si caentaiat su gafè in sa tzoculatera chi bi teniat cuada cun totu s’àteru.

L’ifadaiat a intèndhere zente, fintzas sa moida de sas fainas, totu. Sos carros colendhe, s’ischiglitu de sos cadhos, fintzas comente intendhiat su tzapu de su maridu tzapendhe in s’ortu l’ifadaiat.

Cap. XIII

S’at leadu su cavunatzu, sa soga chi li serbiat a prèndhere sa fasche de sa linna a sa torrada, s’at leadu unu sacu líchidu chi, fatu a cugutu, li faghiat de modhita in conca e in palas pro ndhe falare su bàrriu, s’at leadu s’ampullita de s’ozu ermanu pro sa làmpana, su gafè maghinadu, s’imbolighedhu de su túcaru, sos luminos; e innantis de ch’essire at avértidu su maridu. De atesu bi l’at abboghinadu, gai fintzas Don Coi, a s’àtera bandha de su muru, at ischidu chi fit andhendhe a issubra, a montes. E Gregori comente fit imbassiadu si est ziradu e li at fatu de manu pro nàrrere chi andhaiat bene, chi aiat cumpresu.

Est colada introidha e cun cudh’andhata a trotighedhu chi in Cuadu narant «a pitiolu de cani» resessiat a che imbàtere a su crabile in pagu prus de un’ora. Che a sempre est colada in piatza de Frontera, est falada serente de su murallone fintzas a su Ponte de su Vicàriu, at furriadu a manca e ororu de riu ch’est pigada in su bighinadu de Castàngias, a sa fine s’at lassadu apalas, cun illébiu de su coro, sa bidha cun moidas e boghes e carraxu.

No bi colaiat mai in s’istradone chi che pigat a furriadas mannas. At segadu a rugadura in curtzu imbuchendhe che furitu in mesu de cresuras ispinosas. De su padente ischiat sas andhamentas chi solu sas crabas faghiant. Fit caminendhe sempre, chentza si frimmare, cun cudhu trotighedhu sou, teniat pidinu de assuprire, de ch’èssere inie, in cudhu desertu, in cudhu pàtiu de sa badhe in artu chi unu tempus pariat un’acampamentu de zente e como no si b’intendhiat una boghe o unu mélidu, e ue de bàtoro annos bi fit Savériu interradu.

L’aiat àpidu inie, bàtoro annos innantis, sétidu in sa buca de sa pinneta ispetendhe a issa, su fizu chi su Cumandhu de su repartu aiat dadu a ispérdidu e chi issa aiat prantu mortu. Si l’aiat bidu totinduna in dainanti, sétidu, che candho faghiat su casu, no una pantàsima essida dae terra, o un’ànima de su Purgadóriu in pena famida de pregadorias pro iscontare pecados: fit biu! E issa deretu aiat cumpresu chi, colendhe in chentu e unu perígulu e dificurtades, si ndhe fit fuidu dae sa gherra ue s’àteru frade, Giuanni, che fit mortu, e chi fit bénnidu a si cuare in su crabile. E deretu l’at cuadu e azuadu, muntesu biu su pagu de tempus chi sa sorte li aiat lassadu. Antzis, fintzas contras a sa sorte! Ca solu gherrendhe contr’a sa sorte e chirchendhe de si l’irfrancare ndhe fit assupridu a Badhimanna.

Custu lu aiat cumpresu apustis. Tandho at fatu totu su chi su fizu li at pedidu e chi issa creiat zustu, poníndheli mente in totu, lestra e lébia chei su pessamentu. Fit torrada a bidha e primedotu est andhada a cramare su preíderu, in crésia. Fit zustu goi.

Fossis chi no si cramat su preíderu candho unu naschet o candho si che morit? E custu fizu, in cussos mamentos, fit coment’e torradu a nàschere, e fit in arriscos, apunt’a iscumpàrrere, de si che mòrrere, comente fossis sa sorte aiat determinadu.

E gai at cramadu a Don Coi, li at pedidu de andhare a Badhimanna, a su crabile, za lu connoschiat, isse, ca bi fit andhadu bortas meda candho, in àteros tempos, andhaiat a catza.

Cun su preíderu no aiat nadu «Savériu», aiat nadu «Unu», ca su fizu gai li aiat incumandhadu.

Isse, però, Don Coi, l’aiat abbaidada in ogros e aiat cumpresu.

E comente aiat fatu a cumprèndhere si issa etotu in cussu mamentu faedhendhe naraiat «Unu» e pariat chi no creiat mancu a sos ogros suos? Ca issa fit gai, no fit segura de issa etotu, in cussu mamentu, non ndhe fit prus gai tantu segura de su chi aiat bidu.

Ma Don Coi aiat cumpresu, aiat bidu bene in sos ogros de Mariàngela, pariat ispetendhesilu, cust’avisu. Si che at tzacadu sos istivales de catza e tucadu s’est chentza mancu ispetare a issa.

Su pagu de tempus chi est campadu, Savériu, cussas chimbe dies chi at gherradu contr’a sa sorte, l’ant ischidu petzi issos duos, issa e su preíderu, su segretu.

Fintzas como, donzi borta chi la bidiat tuchendhe cun su sacu e cun sa soga, su preíderu ischiat a ue fit andhendhe e ite bi andhaiat a fàghere. Ischiat chi cudha fasche de linna chi ndhe falaiat a codhu no fit si no un’iscusa. Ischiat proite donzi atunzu che leaiat unu màtulu de zuncu e de ràfia e cun cantu incuru acontzaiat sa pinneta pro su tempus, candho totu s’àteru in su crabile fit derrutu. Ischiat de s’ampullita de s’ozu e de sos luminos chi si leaiat ifatu pro allúghere sa làmpana. Ca in sa pinneta Savériu aiat chérfidu a l’interrare, ue issa una die l’aiat àpidu andhendhe a linna e inue isse aiat coladu sas úrtimas chimbe dies de sa vida. Acurtzu bi fit sa foghilada de su fogu chi aiat fatu, abba e nie no che aiant ancora irgantzelladu su sinnale: unu bàlliu tundhu niedhu ue in atunzu bi creschiat s’erba prus arta. Si lu ammentaiat cue, in sa buca de sa pinneta, sétidu cun sas ancas ispartas che a candho faghiat su casu, in su labiolu, e cun sas mànigas de sa camisa pinnigadas in sos bratzos pilosos la saludaiat de atesu comente la bidiat, nèndheli «madixedha» pro comente caminaiat issa lestra e brinchitendhe.

Totu fit vida, allegria, candho sos fizos fint in su crabile, cun totu chi Giuanni, su minore, fit de naturale malu.

Ma cantu riiat isse, cantu fit allegru!

Cudh’úrtima borta, però, sétidu gai chentza nudha in manos, a camisa bruta, iscorriolada, cun sa zubba de sordadu betada in codhos, l’aiat abbaidada chentza bogare unu faedhu, e chentza li contare nudha de su chi issa aiat chérfidu ischire – comente aiat fatu a ghirare, ite li aiat capitadu –, e chentza mancu la saludare, pariat chi si fint bidos pag’ora innanti. L’aiat mandhada a ndhe li batire su fusile e a cramare su preíderu.

Fit cue, no ispérdidu, e ne mortu che a su frade minore, ma pariat chi fit ispérdidu e mortu a duas bortas: unu disertore fit, gai li at nadu, e custa peràula fit sa prima borta chi issa la fit intendhindhe in vida sua ma teniat su sensu chi connoschiat, bandhidu fit, unu chi su primu carabbineri chi capitat lu podet isparare.

Li aiat fatu impromítere de no ndhe nàrrere a neune chi fit torradu, mancu a su babbu, ne a sa muzere, e mescamente chi no cheriat dutore. Bi lu aiat fatu zurare subra de s’ànima de su fizu mortu. Petzi li at nadu chi teniat un’atacu de malària, nudha de grave.

No fit mancu chérfidu intrare a sa pinneta a si corcare in s’isterrimenta de sida. No aiat chérfidu a li fàghere mancu su fogu.

Issa li aiat postu mente in totu. Aiat fatu comente cheriat isse. Fit curta a Cuadu, chentza linna, fit intrada a crésia a chircare a Don Coi, fit torrada a montes cun su recatu – pane, casu, olia, binu, sigaretas – e su fusile, bogadu de pare in duos cantos e imboligadu, cun sas cartutzas, in d-una coberta. At torradu a fàghere su caminu a montes, a passu lestru, cun cudha cosa in conca, azummai currindhe.

Ma candho ch’est assuprida Don Coi che fit za inie, acurtzu a su fizu.

Issa no ischiat ite su fizu teniat de li nàrrere gai urzente e segretu a Don Coi, isse chi no bi cufessaiat mai mancu a Pasca. Ma carchi cosa teniat de grave meda e urzente.

Cap. XIV

Issa custu no l’at ischidu mai, mancu apustis.

Su preíderu fit imbrenugadu acurtzu a Savériu corcadu de costazu cun d-unu cuidu a puntellu in terra. Comente l’at bida li at fatu de manu de no bi acurtziare, a ispetare. E ispetadu at, issa, frimma, cun cudh’imbóligu in cúcuru. Su preíderu fit cun d-unu benugru in terra e, imbassiadu, zughiat unu cuidu subra de s’àteru benugru cun sa conca arrumbada a sa manu. Donzi tantu ndhe leaiat sa manu dae cherbedhos, coment’e irmurriendhe comente issa li connoschiat, isconchiaiat, o faghiat chi ei cun sa conca.

Mariàngela no l’aiat bidu mai un’ómine cufessèndhesi goi. Sa cufessione daet s’idea de s’umbra intro de crésia, de su cufessionale chi cuat sa cara lassendhe intèndhere apenas sas peràulas a s’iscúsia.

Li pariat chi fit assuprida innantis de s’ora, de bi èssere a istrobbu, ma no teniat su corazu de si che istesiare.

Poi, Savériu, comente at sessadu de faedhare, pariat irbaléndhidu, si est corcadu a bentre in susu e si at cuguzadu sa cara cun sas manos. Issa l’at bidu chi fit a trémidas de prantu a sucutu, e su preíderu sériu preghendhe. Su prantu de su fizu at fatu prànghere a issa puru, ma chentza pessare. No si fit abbizada chi fit a túnchios che unu cane. Su preíderu si est ziradu inchizadu, li at fatu una manizada a si callare, e issa at sighidu a prànghere, a sa muda, mancu bidindhe prus, fit, de sas làgrimas chi li fint falendhe.

Poi, candho si est pótida acurtziare si at afranzadu su fizu, coment’e ninnièndhelu, si l’at leadu e astrintu l’at sa conca réndhida a petorras, e si ch’est istesiadu su preíderu a s’oru de su pàtiu. Mama e fizu sunt abbarrados acunnortèndhesi ma chentza nàrrere peràula.

Poi in d-unu ortigu apicadu cun d-una canna de filiverru ruinzadu issa che at postu su recatu – pane, binu e tebbacu – e curta est a passos mannos a ue fit su preíderu, at apenas saludadu nendhe chi torraiat sa die apustis chito. Ma at intesu torra su fizu cramendhe:

– Mammai! O mammai!

E torrada est issegus a ue fit isse, chi si ndhe fit pesadu de su corcadorzu e si fit postu imbrenugadu in sa buca de sa pinneta, garrighendhe su fusile.

– O mammai, fustei creit ca cussu no iscóviat totu?! – E abbaidaiat su preíderu chi, unos chentu passos atesu, a manos in busaca e a capedhu in batile fit a conca in artu abbaidendhe sa punta de sas àrbures.

– Bai ca no iscóviat! – at nadu issa afindhe sos punzos e istribitendhe forte. – Est seguru ca no iscóviat, Don Coi!

Ma no pariat cumbintu, cudhu. S’abbaidada sua andhaiat lestra de su preíderu a su fusile chi zughiat in manos in chirca de che istichire sas cartutzas in canna.

– Mali apu fatu a dhu fai benni! – at nadu abbaidendhe a issa cun sos ogros allampiados de sa frebba.

– Dhoi est su segretu de sa cunfessioni! – at nadu issa.

Sunt istados un’iscutighedha mudos.

­– Immoi dormidí, fillu miu! Dormidí!

Abbellu abbellu ndhe li at leadu su fusile dae manos e l’at arrumbadu a su muru de sa pinneta.

Lu at fatu istèrrere in su corcadorzu, li at betadu s’issallu sou e lu bidiat tremíndhesi che zuncu.

Fit su menzus de sos duos fizos, mancu a paragone. E ite bi aiat de pònnere a paragone tra isse e Giuanni?! Fit bonu, poniat mente, Giuanni fit istadu sempre botosu. Peràulas e corpos fint istados sa manera sua de fàghere. Ma Savériu nono. Fit bonu, allegru. Ma ite aiat tentu?! Comente mai podiat pessare a bochire? E no fint solu sos irbariones de sa frebba. Est abbarrada un’iscuta abbaidendhesilu, lu bidiat tremíndhesi a titillias de fritu sempre de prus. Fossis fit za drommidu.

Lestra e lébia che unu pispisu ch’est lómpida a ue fit su preíderu e furriadu a bidha ant ambos duos.

Cap. XV

A torrare sunt torrados paris, ma pagas peràulas ant iscambiadu: sa frebba, sa chinina chi li depiat buscare isse e chi issa ndhe depiat leare s’incràs; e nudh’àteru. Ma za si bidiat chi Don Coi ischiat cosa, segretu chi no ischiat issa cun totu chi a issa li doliat.

Donzi tantu li daiat un’ograda lestra. Lu bidiat caminendhe sériu, pessamentosu, e inchizadu, a incambionadas mannas, cun cudhu inzestru de arrennegu cun sa matessi manu chi pagu innantis aiat artziadu a dare sa benedissione e a perdonare.

A pagu tretu dae sa bidha si sunt istallados cun s’idea de si torrare a bídere s’incràs pro sa chinina. Mariàngela si l’at abbaidadu istelendhesiche. At fatu pagos passos in su padente a manu de fundhu de s’istrada, cuntenta de èssere sola. Si est arrumbada a un’àrbure cun sas palas in su truncu, coment’e aturdida, lébia che in boleos.

— Sa brulla de su fadiori! — at pessadu issa respirendhe a prummones prenos s’ària úmida de su padente.

Sos passos de su preíderu los intendhiat istesiendhesiche in s’istrada: sos iscarpones bullitados fint a traghedhu in sa zara, a tichírriu in sas rocas chi essiant a pizu. Como si fit sapindhe, suta de sa bestimenta, sos bruncones puntzudos de su truncu punghíndheli una pala, e gai etotu sa foza puntzuda e tosta. Ma no ndhe faghiat contu, fit totunu cun sa lebiesa chi li daiat cuntentesa. Una cosa chi no li fit cumbinada mai. O fit cosa chi aiat proadu annos e annos innanti? Bi fit pessendhe. Eja, annos meda innantis li fit cumbinadu de si sentire gai cuntenta, una borta ebbia; e tandho puru fit chentza resone. Antzis, at pessadu isconchiendhe e arrumbèndhesi a su truncu cun sa manu, contras a sa resone. Bi aiat solu de prànghere, ecoghi nono: fit cuntenta. E ite?, si li fit comintzendhe a iscassuletare sa conca?

Ma comente at sighidu a caminare in su padente carcu cudhu sentidu li fit lendhe totu sa carena, un’undha de sàmbene caente li fit allughindhe sas origras e sos ogros; e fit ammentendhe menzus. Cun illébiu si sentiat s’istògomo bóidu. At istratzadu unu rampighedhu de chessa e si l’at leadu a mastigare lendhe gustu cun puntillu a su sabore forte chi li fit faghindhe sa buca aspra. Fit unu gustu areste, furadu. Chi aiat chérfidu cuare a totugantos pro no si lassare leare pro maca torrendhe a domo, che a candho, innanti de isposare cun Gregori, si fit abbizada chi fit ràida.

Est tandho, in d-unu tempus passadu de meda in sa vida sua, chi aiat proadu una cuntentesa gai manna. Fit própiu tandho. Si fit àpida ràida e, chentza nàrrere nudha a neune, si l’aiat muntesa in sas intragnas, a s’acua, cudha criadura chi fit Savériu e chi como fit cudhane subra, in sa pinneta, drommidu.

At sighidu a respirare a forte, cuntenta. — Ohi! Ohi! — at fatu a boghe arta intrendhe apare sas manos e abbaidendhe in mesu de sas naes de sas àrbures s’aera lughente a sole intrendhesiche.

Depiat torrare a montes s’incràs, chito, faghindhe die, e fossis l’aiat àpidu ancora drommidu, li aiat fatu su gafè, cun sa cafetera de liàuna in su foghighedhu de linna, acurtzu a sa pinneta.

Cap. XVI

Chimbe dies est durada custa cuntentesa cuada. Una frebba. Chimbe dies est durada inchesa, cossumindhe sos pessamentos. Donzi die andhaiat, e a dies fintzas duas bortas, a che li pigare it’e manigare, sigaretas, meighinas, a li fàghere su gafè, a si lu abbaidare drommidu.

E li poniat mente in totu.

No aiat mai cramadu su dutore ca isse li aiat nadu de no lu cramare.

Za est abberu, Savériu zughiat su fusile gàrrigu acurtzu e naraiat chi si su dutore si fit acurtziadu chentza chèrrere isse lu aiat isparadu. Ma fintzas chentza cussu issa no l’aiat cramadu.

Fit a li ponner mente in totu.

Ischiat cantu baliant cussas dies, s’intesa chi bi fit tra mama e fizu, candho issa si li apispirinaiat acurtzu e isse si li drommiat cun sa conca arrumbada a su pè.

Teniat bisonzu, pro drommire, de si sapire a issa. Su sonnu sou tandho fit seguru. Candho fit solu fit che balla in punt’e isparu pro donzi moidedha ch’intendhiat in su padente e in su mudore de su note.

Sas dies che fint colendhe. Chimbe dies. Che las at bidas colendhe, issa.

Tempus apustis, candho bi torraiat a pessare, li pariat chi l’aiat sempre ischidu cantas fint cussas dies.

Cap. XVII

Unu manzanu, passadas sas chimbe dies, l’at àpidu fora de sa pinneta, in s’intrada, sétidu in terra, cun sas palas arrumbadas a s’antarile e cun su fusile in mesu de ancas. Zughiat su sole in cara. Fit a buca e a ogros iscanzados, pariat drommidu in su caentedhu de su sole apenas essidu su manzanu. Ma si fit deretu abbizada chi no fit drommidu. L’at cumpresu chentza mancu s’imbassiare a pònnere s’iscartedhu in terra, innantis de si acurtziare a lu tocare.

Sas dies, cudhas dies contadas, fint agabbadas. Fit sutzessu su chi depiat èssere, sa sola cosa chi, in totu cussu tempus, aiat tentu segura.

At arrimadu abbellu abbellu s’iscartedhu e li at postu sa manu in cherbedhos coment’e a bídere si zughiat frebba; e intesu si at in corpus un’astraore, su fritu de totu su note, unu fritu tostu de carre chentza vida.

Tandho, imbrenugada comente fit, no pro unu disisperu macu ma abbididarmente, a bratzos ispartos at abboghinadu, l’at cramadu cun totu sa fortza chi zughiat in sa carena, Savériu meu!, Fizu meu!, a boghe manna che a su dolore surdu e mudu, e at frastimadu e maleitu su númene de Nostrasegnora e de Zesugristu.

Annos apustis si ndhe ammentaiat de custas peràulas arrorosas, abbarradas in sa mente sua che cosa anzena, che peràulas chi no fint essidas de sa buca sua.

Ecoghi nono, ca fint peràulas chi aiat nadu issa e las teniat sempre in mente pro candho depiat lòmpere s’ora sua.

Ca totugantu fit destinadu dae sempre.

Ma zughiat su fizu sou imbia, in dainanti, innossente, mortu.

Tandho li at imboligadu in manos sa corona chi zughiat sempre in sa busaca de sa munnedha e andhada est a cramare torra su preíderu pro che li samunare cun s’abbasanta, a su fizu, fintzas s’umbra de cudhas peràulas arrorosas.

Cap. XVIII

Donzi borta chi l’intendhiat essindhe e abboghinendhe de atesu nendhe a su maridu chi fit andhendhe «apitzus», a montes, Don Coi torraiat a pessare a sas cosas de bàtoro annos innantis, candho fit bénnida a li nàrrere de andhare a su crabile de Badhimanna. Oramai bi torraiat a pessare petzi candho intendhiat in sa domo acurtzu, a s’àtera bandha de su muru, sa boghe de Mariàngela, boghe pibidosa che a su gràriu de sas pigas, mancu sa boghe sua pariat.

A su passadu bi aiat pessadu sempre, ancora totu leadu de s’ammentu e de chistiones chi, li pariat, no bi aiant assentadu mai deunudotu. Zustu fit o nono su chi isse, fatu a preíderu, aiat fatu? Unu preíderu podet perdonare sos pecados a unu cundennadu a morte suta de sa furca innantis de l’impicare: bi lu cramant, pro lu assòlvere, sos matessi chi ant betadu sa cundenna. Ma fàghere lu podet, unu preíderu, a azuare a unu a s’irfrancare sa cundenna de sa leze? Azuare lu podet a si che fuire, a si cuare?

Candho Mariàngela fit bénnida a lu cramare, cudha die dae meda, a li nàrrere chi «Unu» teniat bisonzu de si cufessare e lu fit ispetendhe in sa pinneta de su crabile, deretu isse aiat pessadu a Savériu. Teniat custa seguresa, comente poi fit abberu.

In sa conca de su cristianu bi colat chentu e unu pessamentu, chentu e una cosa possíbbile; azummai totu su chi est possíbbile, o pagu bi mancat, benit a conca. E fintzas sas cosas chi no faghet a crere, sas prus pagu probbàbbiles, sas chi prus pagu podent èssere, própriu cussas nos paret chi amus antibitzadu e inzertadu.

Fossis fintzas isse, Don Pedru Coi, creiat chi aiat inzertadu, pessendhebbei apustis. Cosa segura est chi s’idea chi Savériu fit in cue, ue aiat nadu Mariàngela, li est bénnida a conca, fintzas si no faghiat a pessare chi unu cristianu, dichiaradu ispérdidu unu mese innanti, podiat èssere tandho in Badhimanna.

Cust’idea, mancari assurda, una borta bénnida a conca ndhe li at fatu bènnere àteras, dimandhas chentza risposta. Comente aiat fatu, unu sordadu, dae su fronte, a ndhe imbàtere a Cuadu faghindhe totu s’Itàlia, colendhe in mare, imbarchèndhesi in Civitavecchia e irbarchendhe in Terranoa? E totu custu chentza l’arrestare?

Ca si fit cue za fit craru chi si ndhe fit fuidu disertore!

Fit solu un’ipótesi, un’idea chi si podiat cumprèndhere dae su fàghere de Mariàngela o fintzas solu de s’ograda sua.

Podet èssere chi cudha fémina cheriat nàrrere a su fizu, a Savériu, ma fintzas chi fit dilliriendhe. Podiat èssere solu una visione, immazinassione de una mente arteriada pessendhe a un’àteru fizu pérdidu, mancari fintzas nàschida in sa soledade e mudigore de su monte.

Si fit goi, podiat beneíghere sa pinneta e totu su crabile, comente aiat fatu àteras bortas pro lis dare su cuntentu, candho sa zente creiat chi in d-unu logu bi faghiant abbitu sas ànimas malas.

Cust’úrtima idea, in mesu a medas àteras (at pessadu fintzas chi fossis fit unu bandhidu, unu tzertu Prunedhu, chi unu tempus faghiat abbitu in sa zona e si fit frimmadu in su crabile de frades Ecas cuadu carchi die), li fit pàssida sa prus segura e si ndhe fit sighidu a cumbínchere in sa caminada de duas oras chi bi aiat postu pro che imbàtere a Badhimanna cun cudhos iscarpones suos e a passu de montraxu.

Ecoghi nono: in sa pinneta aiat àpidu própiu a isse, a Savériu. In s’iscuru de sa pinneta aiat intesu, comente ch’est intradu, unu morighinzu de sida e leadu at su fragu forte de sa frebba, e manos fortes e aspras de pastore aiant aferradu sas suas afindhebbilas che in d-una mossa de ferru. Poi, comente sos ogros si fint abbituendhe a s’iscuru, aiat bidu cudha cara iscarrida e a barba longa pesendhesindhe a pedire miserigórdia e perdonu.

Est tandho chi li est pàssidu de l’ischire dae su primu istante chi s’ómine chi aiat nadu Mariàngela fit isse. Un’ómine biu pro miràculu, pariat chi sa preséntzia sua fit su mistériu matessi de sa morte.

Tempos e tempos apustis no resessiat a si che leare dae sa vista s’ammentu de cust’ómine imbrenugadu chi cheriat a isse, chi l’aiat fatu cramare, chi naraiat chi fit bénnidu de atesu meda ca isse ebbia lu podiat azuare.

L’aiat fatu istèrrere in su corcadorzu, si li fit postu acurtzu munteníndheli sas manos pro lu asseliare e li aiat impromissu de l’azuare.

Cudhu fit iscurtendhe mudu tremíndhesi a titillias mannas de fritu.

Antibitzendhe fatos e peràulas pro s’abbitúdine de sa professione sua, Don Coi aiat pessadu ite zenia de azudu li serbiat a su sordadu. Bi cheriat unu dutore, bi cheriat meighinas, ma mescamente, nessi pro tandho, no cheriat apretadu cun s’idea de su dibbatimentu chi si depiat ispetare chentza farta, e de sa cundenna e de totu su chi ndhe beniat, ponindhe in contu fintzas de lu fusilare. In d-unu sinnu totu custas cosas paris sunt coladas in sa mente a Don Coi e at detzisu chi, a calesisiat costu, lu depiat curare e in su matessi tempus cuare e amparare. At detzisu custu in cusséntzia sua, ma no chentza ndhe li pigare fele, cosa chi apustis li at dadu it’e pessare; ma fit cuntentu ca l’aiat detzisu tandho, innantis de ischire su restu de totu s’istória. At detzisu de cuare e amparare su disertore fintzas poníndhesi in arriscos malos, in arriscos de totu su chi ndhe li podiat bènnere faghindhe una cosa gai.

Cap. XIX

Cudh’ómine, coment’e una criadura, si fit apasigadu e, fintzas tremíndhesi ancora a titillias de fritu de sa frebba, resessiat a faedhare.

Ant nadu paris su Credo, Don Coi passentziosu comintzendhe sas peràulas chi isse repitiat istropièndhelas. – Credu in d-unu Deu Padri Onnipotenti – naraiat Savériu a irfortzu.

Ma totinduna si fit aferradu a sa manu de Don Coi e cheriat provortza faedhare, li cheriat nàrrere proite l’aiat chérfidu a Badhimanna.

Cun frimmesa Don Coi che li aiat ispitzigadu sa manu e li aiat fatu sighire sa pregadoria fintzas a finire. Tandho li at dimandhadu comente aiat fatu a si ndhe fuire.

Fint in d-un’atacu e isse fit abbarradu cambadu betèndhesi a mortu, at nadu isse. Fit isperendhe in s’avantzamentu de sos Austríacos, gai si lassaiat fàghere presoneri. Ecoghi nono, a sos Austríacos los aiant fatos furriare, los ant torrados issegus, sa trincea l’aiant ocupada e gai aiat torradu a comintzare su bombardamentu austríacu impedindhe de ndhe collire feridos e mortos. Tandho si che fit fuidu colendhe in s’àidu chi in su reticuladu aiat abbertu iss’etotu, cun d-unu cumpanzu, su note innantis (l’aiant pesadu a bolare cun tubbos de dinamite: bi andhaiant issos duos ca ischiant a fumare a fogu aintro, chi andhaiat bene pro no si dare a bídere). Innantis de assuprire a sa retrovia che aiat frundhidu sa matrícula cun totu su chi zughiat in dossu, pro no lu connòschere, e si ndhe aiat collidu sa matrícula de un’àteru mortu.

Zughiat sa frebba arta, azigu si reziat ritzu. Poi calicunu che l’aiat collidu in càmio, no ischiat chie. Sa frebba e sos irbariones l’aiant azuadu. Si ammentaiat un’ispidale de campu, unu letu, sas infermieras, s’ambulantza, un’istatzione manna. Poi si ammentaiat chi aiat caminadu proe proe andhendhe ferrovia ferrovia; ma no ischiat si fit intro o fora de s’istatzione. De seguru aiat caminadu meda fintzas a pè; ma su tretu prus longu l’aiat fatu in d-unu vogone de bestiàmine o de materiale. Fit sa frebba chi lu fit azuendhe, no cudha matrícula anzena chi si ndh’aiat collidu. A Civitavecchia bi fit assupridu cun d-unu trenu de militares, paris cun medas àteros. Su trenu si fit frimmadu innantis de s’istatzione e isse si ndhe fit faladu ca sos carabbineris fint abbaidendhe sos dochimentos, e si fit cuadu torra.

No ischiat comente aiat fatu a s’imbarcare, no ammentaiat nudha de comente ndhe fit coladu in mare. Li pariat chi aiat viazadu totu a pè o in trenu o in càmio. In su mese chi che fit coladu de candho aiat frundhidu su fusile e carrighera bi fit fintzas su viazu in mare, s’imbarcu in Civitavecchia e s’irbarcu in Terranoa, ma de custu no bi aiat abbarradu mancu arrastu in sa mente sua. Pariat chi calicunu l’aiat leadu e batidu chentza ndhe ischire nudha isse, che drommidu. Che aiat coladu unu mese. Ma como fit cue, in sa pinneta, unas cantu dies.

Don Coi li at fatu àteras dimandhas, e de comente rispondhiat, a bortas in manera cufusa, a bortas in manera pretzisa, resurtaiat s’istória de custu viazu. Medas dimandhas sunt abbarradas chentza risposta, ca no si ammentaiat, e Don Coi fit chirchendhe su matessi de cumprèndhere, de pònnere paris su chi resessiat a ischire. Postos de blocco, carabbineris, controllos: totu aiat superadu che pantàsima. Sa fuida sua pariat sa colada de cudhas bamas furadas chi ladros pastores che colant in badhes e montes chentza lassare ormina, chentza chi neune si ndhe sapat, che zogante miraculàrgiu chi faghet isparire una muneda de prata cun sa zente in dainanti abbaidendhe.

Solu candho at bidu chi fit rispondhindhe cun asséliu a sas dimandhas chi li fit faghindhe l’at dimandhadu proite si ndhe fit fuidu.

Custu contu fit craru e pretzisu.

– Fustei gei dh’arregordat su cumandanti miu de cumpangia? – at fatu Savériu.

Don Coi cun su capitanu P. si aiant iscritu líteras, a propósitu de sa dimandha de esòneru fata tempus innantis. Za si ndhe ammentaiat de cussas líteras e de sa promissa chi su capitanu aiat fatu de apozare sa dimandha.

Tzertu chi no fit curpa de su capitanu si no li aiant dadu s’esòneru, at nadu Savériu. Su capitanu no b’intraiat nudha, l’aiat azuadu sempre. Ma de esòneru nudha, e isse, Savériu, cun calicunu si la depiat leare.

– No dhui bolia abarrai prus, predi Coi! Fui arrósciu! Fui stancu!

Como Savériu fit faedhendhe selenu, afíndhesi sas manos in mesu de sos benugros, e petzi donzi tantu li torraiat una trémida de fritu.

At nadu chi no bi fit prus chérfidu andhare a fàghere presoneris pro mesu pachetedhu de zigarros o unu cuartu de abbardente. E mancu prus a pònnere tubbos de dinamite. Innantis bi andhaiat sempre isse, cun cudhu cumpanzu. Como no prus, e su capitanu l’ischiat. Ma su sero innantis de s’atacu fit andhadu, própriu pro fàghere a bídere chi, si cheriat, lu podiat fàghere che innantis, pro bi lu dare a bídere a su sergente, e a totu sos àteros, e fintzas ca fit cun sa frebba. Si sentiat che un’imbriagu, ecoghi no aiat chérfidu bufare mancu s’abbardente chi li aiant dadu.

– No si dhu seu nendi po m’iscusai, Don Coi!

At sessadu unu pagu de nàrrere, si ndh’est arritzadu fichendhe unu punzu in terra. At isconchiadu abbellu unu pagu, a ogros serrados. Poi at sighidu a contare.

Cap. XX

Tempus apustis, torrendhebbei a pessare, a Don Coi li pariat de ammentare su contu coment’e cosa sutzessa a iss’etotu.

Unu frúschiu e su capitanu aiat fatu essire sos sordados totu paris dae sa trincera. Isse zughiat una zirónia, de nérbiu de bulu imbestidu cun pedhe, ma no zughiat pistola, che a medas àteros. Si calicunu in s’atacu si frimmaiat, su capitanu li daiat unu corpu de zirónia a su zàinu.

Effetto psicologico, naraiat su capitanu, rindhesindhe. Sos sordados lu cheriant bene.

Si unu abbarraiat in terra chentza èssere feridu, isse lu leaiat a sas bretellas de su zàinu, ndhe lu pesaiat e che l’imbudaiat a cara addainanti.

Fit artu, forte, ischiat cumandhare.

Sa die fit difítzile a bi avantzare, sas ràficas de sas mitràglias austríacas faghiant furriare sos sordados comente su bentu pínnigat sa fozisina sica in terra. Cun totu cussu, a pelea, andhaiant addainanti, ispetendhe a torrare àlidu pro fàghere s’úrtimu tretu e brincare totu paris a sa trincera austríaca.

Andhaiant a tretos, a brincos, si atregaiant e brincaiant comente su capitanu lis faghiat inzestru.

A unu tzertu puntu, comente fint brinchendhe in d-unu tretu, Savériu at bidu sa frama de sa mitràglia e si fit betadu a mata a terra: fit seguru de resessire a puntare sa feritoja pro la fàghere assamudare. Cun su cuidu in terra, cun sa cuàrtziga de su fusile ifusta arrumbada a su càvanu fit puntendhe, mancu respiru torraiat, candho sa zirónia de su cumandhante, pariat seghendhe s’ària che una balla, l’at fertu addaisegus de s’origra.

Fit sempre cudha illatigada ‘psicológica’, iscuta in fadhina a ue no depiat. Una balla chi ti trapassat, a sàmbene caente, no dolet, ma unu corpu de zírónia in sas carres est fogu.

– Dh’apu lassau andai prus ainnantis pagus passus e apu isparau. Dh’apu isparau a su pistidhu, predi Coi! Dh’apu biu. At obertu is bratzus, si est furriau e a terra.

Sunt abbarrados mudos ambos duos ora meda, Savériu istérridu in su corcadorzu de sida, e Don Coi abbaidendhesilu, cun d-unu benugru ficadu in terra. Su contu fit finidu.

In s’oru de su pàtiu, in mesu de sas àrbures, si bidiat Mariàngela assuprindhe, cun d-unu imbóligu in cúcuru. Don Coi l’at lassada acurtziare a una vintina de passos, poi li at fatu de manu a si frimmare. – No, – at fatu tra isse dendhe un’abbaidada porosa a cudha, a cul’e ogu, – no ses benia a istrobbai. E mancu mali chi ses benia! – Intro sou ndhe fit cuntentu, s’assuprida de cudha fémina ndhe l’at torradu a su presente e daiat a donzi cosa sa bisura chi teniat. E sinono comente aiat pótidu iscurtare cudhu cristianu pro li dare s’assolutzione? Ca totu fit cussu su chi cheriat fàghere: irbarriare su pesu de sa morte chi aiat fatu. Si creiat in curpa pro su chi aiat fertu a isse puru che corpu de balla. Cosa chi faghiat parte de sa gherra. Nudh’àteru che unu de sos machines chi faghent fintzas cudhos chi no ant chérfidu sa gherra ma, a dolu mannu, che resurtant in mesu.

Cudha fémina fit frimma, ispetendhe, cun cudh’imbóligu in cúcuru. Ancora no ischiat nudha. E fossis no ndhe aiat ischidu mai de su proite su fizu si ndhe fit fuidu. Fossis fit pessendhe chi fit, in parte, curpa sua ca, sa die chi che fit torradu a tucare a sa gherra, l’aiat pregadu che unu santu de si ndhe torrare, de si ndhe torrare… E comente podiat, Don Coi, pecadore, débbile e suzetu a tzédidas, preitiosu e miseràbbile cun su dortímine de custu mundhu, comente podiat cundennare cudhu cristianu chi si sentiat totu intrea sa curpa de su chi aiat fatu isparendhe su capitanu chentza mancu bi pessare e si pariat responsàbbile pariat chi l’aiat fatu abbididarmente cun determinu pretzisu? Pro su chi aiat fatu, segundhu sa leze, los fusilaiant a s’ischina, ma no ndhe l’importaiat. Cudhu cristianu istérridu in terra in pes suos no teniat curpa de sa morte de su capitanu P. prus de canta ndhe podiat tènnere isse, predi Coi.

Pro cussu s’assolutzione sacramentale chi fit apunt’a li dare no fit pro sa morte chi si creiat in curpa de àere fatu, ma pro totu su muntone de pecados chi podiat àere fatu unu cristianu, fintzas si tandho Savériu no fit pessendhe in cussos ma chi puru si li pariant in cara che a totugantos.

Che li tiat àere samunadu sos pecados comente a minore che li aiat catzadu sos bermes.

– Nara s’atu de dolori! – li at nadu Don Coi severu che a sempre.

Savériu mancu l’ischiat. No bi fit torradu prus a si cufessare. No faghiat mancu su pretzetu a Pasca. Fit de cudhos chi li naraiant chentza tantas tzerimónias «Predi Coi». Savériu si ndh’est arritzadu sétidu e s’at postu sas manos in cara, pranghindhe a sucutu.

Su preíderu li at postu sa manu in conca e s’atu de dolore l’at nadu isse etotu pro Savériu puru.

 Continua…

Advertisements